Ce nu știm despre Noi

Cantitatea de informaţii care vine prin cele cinci simţuri este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biţi pe secundă. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de biţi trec prin conştiinţa noastră.   „ Creierul trebuie să vadă şi să sorteze o cantitate enormă de informaţii care este inimaginabilă pentru noi.  Noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realităţii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale şi a nenumăratelor asocieri extrase din vasta reţea neuronală a creierului. „Depinde de experienţele pe care le-aţi avut şi felul în care procesaţi informaţia, ceea ce creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală… Până la urmă, creierul este cel ce percepe realitatea şi ceea ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg.

Emoţii şi Percepţii
Cercetările doctoriţei Pert la National Institutes of Health sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar şi felul în care simţim despre ceea ce simţurile noastre percep, ceea ce determină dacă şi felul în care vom percepe. Ea spune: „Emoţiile noastre decid ce merită atenţia noastră… Decizia despre ce devine gând ivit din conştiinţă şi ce rămâne un gând nedigerat, un tipar rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.”
După cum spune Joe Dispenza: „Emoţiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emoţiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în apropierea primului pas. Dacă mergând pe potecă apare în faţa ta un tigru, vei procesa această imagine şi vei începe să fugi înainte de a înţelege de ce.
400 de miliarde de biţi pe secundă! Chiar şi dacă eliminăm lucrurile care sunt nereale (marţienii) şi pe cele care sunt „irelevante”(mirosul şamponului), tot rămân o mulţime de biţi. Emoţiile dau acestora greutatea şi importanţa lor relativă. Ele sunt scurtătura către percepţie. Ele ne oferă şi capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem.

Paradigmă şi percepţie
Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoţii şi asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată?
Cheia este o nouă cunoaştere. Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real şi posibil, adăugăm noi opţiuni listei pe care o păstrează creierul nostru. Ţineţi cont că acea listă nu este decât o descriere a realităţii care se bazează pe experienţa personală; nu este realitatea însăşi. O nouă cunoaştere ne poate deschide mintea către noi tipuri şi noi nivele de percepţie şi experienţă.
Este importantă o informaţie nouă, dar o cunoaştere completă implică atât înţelegerea, cât şi experienţa. Dacă vrei ca cineva să ştie cum este să mănânce o piersică, poţi să-i dai informaţii despre asta – „este zemoasă şi dulce şi moale…” – dar nu va ştii niciodată, cu adevărat, până când nu va muşca din acea piersică. Aşa că, pentru a ne lărgi paradigma şi a ne deschide către o viaţă mai bună, ne trebuie şi experienţe noi.
Este De exemplu, când a fost ultima oară când aţi făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să spuneţi: „nu pot să cred că am făcut asta!”?
Carlos Castaneda aminteşte una din lecţiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuţi. Cu alte cuvinte, a-ţi învăţa propriile obiceiuri ca şi când ai studia pe altcineva, astfel încât să te poţi surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei şi să schimbi, făcând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce ştii, cum vei putea percepe vreodată ceva nou? Dacă te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?
Odată ce s-a înţeles că noi putem experimenta viaţa în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaştem deja, devine evident că, dacă ne dorim o viaţă mai bogată, dacă dorim mai multe oportunităţi de dezvoltare, realizare şi fericire, atunci avem nevoie să facem o mişcare puternică în noi înşine, punându-ne mari întrebări, experimentând noi emoţii şi adunând mai multe informaţii/date în reţelele noastre neuronale.

Noi ne creăm lumea
Concluzia, cel puţin atât cât a putut ştiinţa să realizeze până acum, este următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă.
De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulţi martori (Fiecare martor crede că el sau ea deţine povestea adevărată, dar ceea ce deţin cu adevărat este propria lor percepţie despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere ştiinţific, vederea şi percepţia sunt cele mai evidente şi demonstrabile modalităţi prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreşte aici? Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem?
Un pas mai departe

Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar – de fapt, este o alterare a frecvenţei şi a relaţiilor de fază) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu „acolo, afară”(spaţiul cosmic).
Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.
Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată.

Dorinţa şi pasiunea – prieteni sau duşmani?
Disponibilitatea, Dorinţa şi Pasiunea ne scot din propriile limite de confort si alimentează evoluţia şi schimbarea spune  Dr. Dispenza. Când analizăm o dorinţă dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm şi să fim sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinţei, deoarece nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorinţe ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii.

Cât priveşte adevăratul motiv al dorinţei, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcţie publică dorindu-şi puterea. Dar, încep să se simtă vinovaţi cu privire la adevăratul motiv al dorinţei lor şi intră într-un dans al declaraţiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetateni.

Şi pentru ei acest lucru poate reprezintă un pas înainte pe scara evoluţiei.

Sau vor afirma poate că-şi doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate şi lipsă a valorii. În acest caz, obţinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Există şi un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinţei. Manifestarea! Aşa cum a menţionat Bill Tiller, pentru a reusi este necesara o concentrare a minţii asupra unui singur punct. Dacă adevărata dorinţă este corectă si din punct de vedere politic atunci veti reusi. Dorinţă are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două reţele neurale. Iar odată ajunşi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenţie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinţă din alaiul nesfârşit va trebui să fie activată?

Dacă ți-a făcut bine acest articol, fă și tu bine altora și distribuie-l!

About the Author

Follow me


{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}
>