Legea Egalitatii

FIECARE FIINTA ESTE EGALA SI NU PUTEM IUBI UN OM IN DETRIMENTUL ALTUIA

Tocmai pentru ca este vorba de legea egalitatii, as dori sa incep prin a scrie despre diferente. Si primul gand zboara spre perechea primordiala, de unde au inceput toate. Dupa ce au gustat din fructul cunoasterii binelui si a raului (se oberva deja diferentele?), au constatat ca sunt diferiti, si cuprinsi de rusine, s-au acoperit. Cred ca nu erau pregatiti sa inteleaga si sa accepte (re)cunoasterea diferentelor dintre ei. Mai cred ca, prin gestul acoperirii diferentelor dintre ei, si-au creat un spatiu/ scenariu de siguranta prin care ar fi vrut sa se intoarca la starea dinainte. Adica, acopera diferentele si lasa la vedere doar asemanarile. Numai ca asta nu le-a adus nicum pacea de dinainte. Lucrul ascuns nu-l poti vedea, nevazandu-l, nu-l poti intelege (accepta).
Acum, uitandu-ne la noi insine, nu este oare mai usor sa ii iubim mai mult pe cei care ni se aseamana, pe cei care sunt de acord cu noi si pe cei cu care suntem de acord? Nu-i asa ca ne simtim bine cand suntem aprobati? Nu-i asa ca, parca, in felul asta, ne iubim si mai mult pe noi? Si chiar si pe cei pe care ii iubim pentru ca ne raspund cum trebuie, cand ei indraznesc sa aiba o opinie contrara, parca nu-i mai iubim la fel de mult? Dar nu-i de ajuns ca nu-i mai iubim la fel ca inainte, ba chiar ni se pare ca nici ei nu ne mai iubesc la fel! Si atunci incep frustrarile. Zicem: nu ma mai iubeste! Nu ma mai asculta! Ne contrazicem tot timpul! Nu face ce-i spun eu! (!!!???) Si atunci, de cele mai multe ori, apare o alta persoana in viata noastra, care este si mai de acord cu ce spunem, cu ce facem, etc. Avem tendinta sa mutam cu totul “investitia” iubirii noastre in noul venit. Pana cand? Pana cand si acesta incepe sa aiba opinii contrare… si atunci ce facem? Tragem o concluzie clara: n-avem noroc, si pace!
Avem momente in viata cand simtim ca iubim mai mult pe unul decat pe altul. Si nu le gasim locul, nu stim ce ne facem cu ceilalti din inima noastra. De ce ne trebuie ierarhie in iubire? De ce trebuie sa iubim pe unul in detrimentul altuia? Cumva, in loc de un izvor al iubirii, avem doar marfa de schimb, limitata la cateva kilograme? Cumva avem in inima rafturi si dosare pe prioritati?
Ei bine, oare nu e asta doar un targ? Nu cumva dam iubire doar atunci cand primim ceva in schimb? Admiratie, recunoastere, siguranta, acord, s.a.m.d. Nu suntem cam egoisti?
Sa nu mai dam iubirea de vanzare pe schimburi avantajoase si sa ne aducem aminte ce spune Sfantul Pavel in prima epistola catre Corinteni, 13:
“4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata”
M-as opri putin asupra lui “ Dragostea […] nu cauta ale sale”. Cam asta facem noi cand credem ca iubim… Cautam propria satisfactie. E adevarat, dar ce este trist este ca asa invatam noi sa “iubim”. Numai pe baza schimbului. Si mai niciodata nu primim ceea ce ne asteptam. Si toata viata suntem intr-o suferinta continua, pentru ca nu ne-au fost implinite asteptarile. Si ce aspru ii judecam pe cei care nu o fac! Din persoanele pe care le-am iubit odata, se transforma in dusmani aprigi, pentru ca ne-au produs atata suferinta! De ce suferim atata? Pentru ca asa am fost crescuti, educati, formati. Si sa nu dam vina, totusi, pe cei ce ne-au format asa. Dragii de ei, ne-au dorit binele! Pentru ca, de la inceputul lumii, de cand am gustat din fructul cunoasterii binelui si a raului, am suferit si am pornit in cautarea exclusiva a binelui. Dar, asa cum nu am inteles de la inceput, nu am inteles nici mai apoi. Si ce-am zis noi: sa pornim sa incurajam, peste tot, ceea ce credem ca e bine. Deci, sa iubim numai ce este frumos, numai ce este bine, numai ce este bun. Si am pornit cautarea asta, mai mult, chiar am creat tipare bine puse la punct cu ce ar trebui sa fie frumos, bine, bun. Restul, neincadrat in tipare, am dat la o parte, ne-am ferit de el, l-am urat. Ca doar ne produce suferinta. O vorba de cand lumea spune: frumusetea este in ochii privitorului. As spune ca si adevarul la fel. Am devenit intoleranti. Si, de teama neincadrarii in tipare, nu ne putem iubi nici pe noi! Ei bine, haideti sa descoperim ceea ce Adam si Eva au ascuns cu atata rusine: diferentele dintre noi. Sa le vedem fara sa le incadram in tiparele binelul sau mai putin binelui. Sa intelegem ca nu suntem decat manifestari diferite, multiple, ale aceluiasi lucru: al vietii.
Motivul suferintei noastre date de lipsa iubirii, nu vine de la faptul ca nu ne iubesc ceilalti, ci de la faptul ca noi nu iubim destul. Vrem sa fim iubiti? Sa iubim atunci! Din toata inima, tot ce ne inconjoara, fara a pretinde nimic in schimb! Pentru ca atunci cand nu asteptam nimic, cand nu purtam grija a ceea ce urmeaza sa primim in schimb, am putea fi surprinsi sa vedem cat primim.
Tot pe lipsa de iubire as pune si intoleranta fata de tot ce nu intelegem. Fie ca e legat de relatiile dintre barbati si femei, dintre rase, religii, orientari sexuale, etc. Toti suntem creatia lui Dumnezei si El e in toate. Iubind mai putin pe oricare din acestia, il iubim mai putin pe Dumnezeu.
Mi-am propus sa imi aduc aminte, de fiecare data cand ma supar, ca asta inseamna ca nu iubesc destul.

Leave a Reply