Mineralele

ELEMENTE ESENŢIALE VIEŢII

Sunt elemente ce se găsesc în cantităţi foarte mici (4% din masa corporală) în ţesuturile animale, dând forţă şi stabilitate anumitor ţesuturi din corp şi intervenind în realizarea multor funcţii vitale.

Mineralele se regăsesc în apa râurilor, a lacurilor şi a oceanelor , în stratul superficial al pământului şi sub acesta.

Rădăcinile plantelor şi arborilor absorb mineralele şi le încorporează în substanţele nutritive pe care le produc (hidraţi de carbon, grăsimi şi proteine).Degradarea şi poluarea solului determină,din ce in ce mai mult, scăderea mineralelor din fructe. Avem nevoie mai mult ca oricand de suplimente nutritive.

FUNCŢIILE GENERALE ALE MINERALELOR

*Funcţia neuromusculară Mineralele participă la reglarea excitabilităţii sistemului nervos şi la realizarea contracţiilor musculare.

*Funcţia de constituire a componentelor vitale ce participă la reglarea reacţiilor biochimice din organismul uman. Mineralele fac parte din structura unor compuşi esenţiali (printre care hormonii, enzimele, vitaminele şi hemoglobina) ce ajută la reglarea reacţiilor chimice din cadrul celulei.

*Funcţia de reglare acido-bazică Ajută la menţinerea reacţiilor alcaline, acide sau neutre din cadrul ţesuturilor şi lichidelor din ţesuturi.

*Funcţia de catalizator al enzimelor Mineralele accelerează procesul reacţiilor biologice care au loc în interiorul celulelor.

*Funcţia de reglare a echilibrului hidro-electrolitic Menţine un echilibru constant al compartimentelor extracelulare (intravasculare şi intercelulare) şi intracelulare din interiorul corpului.

*Funcţia plastică sau anabolică Mineralele sunt esenţiale pentru formarea oaselor şi dinţilor.

CLASIFICAREA MINERALELOR

*Elemente macronutritive(sau macroformatoare) esenţiale Nutriţiei Umane. Sunt elemente prezente, în cantităţi relativ ridicate, în ţesuturile animale şi care trebuie luate din alimente în proporţie de 100mg/zi.

*Elemente micronutritive (sau microformatoare). Sunt elemente ce se află în cantităţi mici în organism şi sunt clasificate astfel: fier, zinc, magneziu, cupru, iod, molibden, cobalt, crom, fluor, siliciu, vanadiu, nichel şi arsenic.

*Elemente ce nu sunt necesare Nutriţiei Umane. Acestea sunt elemente care au fost catalogate ca dispensabile pentru organism ,deşi există dovezi că participă la unele reacţii biologice. Includem în această categorie bariul, etena, bromul, stronţiul şi cadmiul.

* Elemente din corp, fără funcţie metabolică.Se pot afla în ţesuturile animale; până în prezent ,nu există nici o dovadă că ar fi importante în cadrul procesului de nutriţie.

Unele dintre acestea sunt: aurul, platina, aluminiul, mercurul, bismutul, galiul, plumbul, antimoniul, borul, litiul şi încă alte 20 de elemente.Fără a intra în amănunte, vom aminti câteva dintre cele  mai cunoscute.Toate pot fi asimilate prin intermediul produselor BESTFOOD.

CALCIUL– are o funcţie vitală pentru dezvoltarea şi menţinerea oaselor, proces cunoscut ca osteogeneză, cật şi pentru sănătatea dinţilor. De asemenea, reglează contracţiile musculare şi ritmul cardiac, participă la realizarea funcţiilor nervoase, intervine în activitatea unor enzime şi este necesar pentru coagularea normală a sângelui. Carenţa de calciu este în strânsă legătură cu osteoporoza şi menopauza dereglată.

Calciul se găseşte în lapte, brânză, pâine, legume. Apa dură este şi ea o sursă importantă. Lipsa calciului, asociată cu cea a vitaminei D, duce la rahitism infantil şi osteomalacie în cazul adulţilor (osteoporoză).

FOSFORUL-formele compuşilor fosforici reprezintă surse importante de energie în activitatea musculară şi formarea ţesuturilor. Este constituent al ADN-ului, al ARN-ului, fosfolipidelor şi sistemului nervos.

MAGNEZIUL-este constituentul principal al celulelor; se găseşte în oase. Este necesar pentru funcţionarea anumitor enzime. De asemenea, este un activator enzimatic în cadrul sistemelor producătoare de energie. Reglează activitatea musculară şi pe cea nervoasă.

SULFUL-component al tuturor ţesuturilor din corp (în special al celor ce formeaza părul, cartilajele , unghiile) şi al unor compuşi organici specifici. Intră în compoziţia diferiţilorhormoni (insulina) şi vitamine (Tiamina şi Biotina). Neutralizează substanţele toxice şi ajută la producerea acizilor biliari. Este important în respiraţia celulară.

SODIUL-este prezent în cadrul tuturor lichidelor  (extracelulare) corpului. Ajută la menţinerea echilibrului, proporţiilor de apă şi electroliţi, reglând balanţa hidroelectrolitică necesară excitabilităţii musculare.Este prezent în majoritatea alimentelor.

CLORUL-formează partea acidă a sucului gastric. Ajută la menţinerea echilibrului electrolitului şi participă la   procesul de eliminare a toxinelor.

POTASIUL-reglează echilibrul electrolitului şi apei, precum şi metabolismul celular. Este vital pentru funcţionarea normală a   tuturor celulelor şi a lichidului intracelular. Este complementar sodiului în cadrul organismului.

B. OLIGOELEMENTELE

FIERUL-face parte din hemoglobină, mioglobină şi celulele tisulare. Cea mai mare parte a fierului absorbit de organism ajunge în măduva osoasă şi ajută la producerea eritrocitelor (hematiile sau globulele roşii ). Ca şi constituent al hemoglobinei, fierul este necesar pentru transportul oxigenului în corp.

CUPRUL-favorizează utilizarea fierului în sinteza hemoglobină. Face parte din numeroasele enzime. Participă la transportul de electroni şi în general în metabolismul celular. Este necesar pentru absorbţia Vitaminei C.

ZINCUL-se gaseşte în unele ţesuturi (unghii). Ajută la cicatrizarea rănilor. Intervine în procesele metabolice cum ar fi producerea limfocitelor, sinteza proteică şi formarea insulinei. De asemenea, participă la sinteza de ADN.

CROMUL-metabolizarea glucozei. Factor adiţional al insulinei. Participă la transportul proteinelor. Este util pentru tratamentul diabetului.

COBALTUL-element component al vitaminei B12. Contribuie la formarea globulelor roşii şi la protejarea nervilor.

SELENIUL-există în vitamina E. Are proprietăţi antioxidante, similare cu cele ale sulfului.

MAGNEZIUL-sintetizator al multor polizaharide, utilizand glucoza, în alcătuirea unor metale şi enzime. Activează enzimele ce intervin în sinteza acizilor graşi şi ajută organismul să absoarbă vitaminele BI, C şi H.

MOLIBDENUL-face parte din compoziţia enzimelor. Reduce producerea de nitrozamine, recunoscuţi ca factori chimici ce provoacă ulterior cancerul.

FLUORUL-ajută la întărirea oaselor şi a dinţilor. Oferă protecţie împotriva cariilor dentare.

C. ENZIMELE

Din punctul de vedere al multor autori, enzimele pot fi soluţia pentru o viaţă cât mai lungă.
Ceea ce noi numim „proces de îmbătrânire”, pentru unii cercetători nu este decât
manifestarea deficitului enzimatic din corpurile noastre. Celulele persoanelor tinere conţin
de 10 ori mai multe enzime decat celulele persoanelor în vârstă. Fără enzime, alimentele nu
pot fi metabolizate eficient, nu există nutrienţi şi atunci apare o deficienţă de hrănire a
celulelor.

În general, putem clasifica enzimele în trei grupe:

►enzimele digestive- metabolizează alimentele. Proteaza (proteinele), amilaza (amidonul) şi lipaza (grăsimile);

►enzimele metabolice- sunt prezente în fiecare celulă din corp. Ajută la eliminarea toxinelor din organism şi a resturilor ce provin din procesul de metabolizare, oferă energie, repară celulele şi luptă împotriva infecţiilor.

►enzimele alimentare- prezente în alimentele crude. Ajută la digestie şi îmbunătăţesc funcţionarea enzimelor metabolice şi digestive (distruse după metabolizare).

Fiecare celulă şi fiecare ţesut are propria sa activitate şi suportă transformări biochimice continue, la baza cărora stau enzimele ce au capacitatea de a cataliza, facilita şi grăbi procesele sintetice şi analitice. Propriile gene reglează producţia de enzime; astfel, genele şi enzimele pot fi considerate ca fiind unităţile fundamentale ale vieţii. Din punct de vedere chimic, enzimele sunt formate din carbon (C), hidrogen (H), oxigen (O), nitrogen (Ni) şi sulf (S), combinate, având mereu o structură moleculară bine formată şi proprietăţi catalitice specifice.   Importanţa lor rezidă şi din faptul că putem considera viaţa ca fiind „un ordin sistematic de enzime funcţionale”. Când acesta sau sistemul său funcţional sunt alterate, fiecare organism suferă ,mai mult sau mai puţin, această dereglare fiind cauzată fie de lipsa activităţii enzimatice, fie de excesul ei.

Enzimele sunt catalizatori de natură proteică, ce ajută la realizarea proceselor fiziologice, produse de organismele vii. În consecinţă, deficienţele funcţiilor enzimatice creează patologii.

Enzimele din cadrul sistemelor biologice constituie baza reacţiilor diverse şi complexe, ce caracterizează fenomenele vitale. Fixarea energiei solare şi sinteza substanţelor hrănitoare depind de enzimele prezente în interiorul plantelor. Animalele, la rândul lor, au enzime ce le oferă posibilitatea să extragă elementele necesare din alimentaţie; funcţiile metabolice interne şi cele ale vieţii de relaţie, cum sunt locomoţia, excitabilitatea, iritabilitatea, diviziunea  celulară,  reproducerea,  etc.  se  datorează  acţiunii  nenumăratelor  enzime, responsabile de reacţiile ce se produc în condiţii favorabile individului, fără eliberarea bruscă a energiei la anumite temperaturi, nivele ale pH-ului, concentraţii de sare, etc.; practic, ele sunt menţinute la un nivel constant.

Grupa

1. Oxidoreductaze.

2. Transferaze

3. Hidrolaze

4. Izomeraze

5. Liaze

6. Ligaze

Acţiunea

Catalizează reacţiile de oxidoreducere. În timpul acţiunii catalitice îşi modifică gradul de  oxidare, motiv pentru care trebuie transformate înainte de a acţiona din nou.Transferă grupele active (obţinute din ruperea unor anumitemolecule) altor substanţe receptoare. Singure acţionează în procesele de interconversie a zahărului, aminoacizilor, etc.

Verifică reacţiile de hidroliză, astfel monomerii sunt obţinuţi,  prin intermediul polimerilor.

Singure, intră în procesele digestive, acesta fiind şi locul lor principal.

Acţionează asupra anumitor molecule, formând din eleizomeri de funcţie sau depoziţie. Singure ,acţionează în procesul de interconversie.

Realizează degradarea sau sinteza (atunci se numesc sintetaze), împreună domină puternic fară a se cupla cu

substanţe de înaltă valoareenergetică.

Realizează degradarea sau sinteza elementelor puternice,  mediind cuplarea substanţelor.

Exemple

Aminooxidaze,     Deminaze,   Catalaze,    Transdolaze,   Transcetolaze,  Transaminaze,   Glucozidaze,   Lipaze,  Peptidaze,   Esteraze,   Fosfataze,    Izomeraze ale zahărului,   Epimeraze,   Mutaze,    Aldolaze,   Decarboxilaze Carboxilaze,   Peptidosintetaze.

Fără enzime, nu ar fi posibilă viaţa aşa cum o cunoaştem noi. Aşa cum biocataliza reglează ritmul la care au loc procesele fiziologice, enzimele fac parte din fiecare funcţie, avândlegătură cu starea de sănătate sau cu bolile ce apar. Astfel, atunci când nu există nici o boală,  toate procesele fiziologice au loc într-o anumită ordine, conservându-se homeostaza; în cazul  stărilor patologice, acest proces este perturbat într-un mod profund. De exemplu, distrugerile  tisulare, caracteristice cirozei hepatice pot altera, într-un mod grav, proprietatea celulelor de a  produce enzime care catalizează procesele metabolice cheie – cum ar fi sinteza ureei.
Incapacitatea celulară de a transforma amoniacul (toxic) în uree (non toxică) duce la intoxicarea cu amoniac şi în final, la comă hepatică. Un număr de boli genetice rare, cu consecinţe mortale, reprezintă alte exemple ale consecinţelor fiziologice drastice ce pot fi urmări ale deteriorării activităţii enzimatice, chiar şi numai a uneia singure.

După producerea distrugerilor tisulare grave (de exemplu, infarctul miocardic sau pulmonar, descompunerea unor membrane) urmează o multiplicare celulară (de exemplu, carcinoamele prostatice), enzimele proprii anumitor ţesuturi trecând în sânge. Astfel, determinarea acestor enzime intercelulare ce se află în sânge, oferă medicilor informaţii valoroase cu privire la stabilirea unui diagnostic.

Dincolo de rolul central pe care enzimele îl au în cadrul biochimiei, activitatea lor este sursa de informaţii de valoare în cadrul diagnosticării anumitor boli. Cea mai mare parte a enzimelor din ser nu realizează o funcţie fiziologică în cadrul acestuia, decât dacă sunt eliberate în circulaţie, în timpul procesului de interschimbare, atunci când simptomele patologice sunt puţine; nivelul seric poate creşte, de exemplu, după un infarct, atunci când celulele afectate eliberează enzimele în circulaţie. Profilul activităţii enzimatice serice este corelat cu procesul de îmbolnăvire şi cu celulele şi organele afectate.

D.  AMINOACIZII

Sunt substanţe cristaline, având aproape mereu un gust dulce; ca proprietate caracteristică putem menţiona caracterul acid pe care îl au şi activitatea optică.; din punct de vedere chimic sunt acizi carboxilici ce au cel puţin un grup amino în fiecare moleculă; 20 de aminoacizi diferiţi sunt elementele esenţiale ce intră în alcătuirea proteinelor. Pe lậngă aceştia, se mai cunosc şi alţii ce intră în componenţa peretelui celular. Plantele pot sintetiza toţi aminoacizii în timp ce omul poate sintetiza numai 16, din cauza faptului că acesta sintetizează reciclând celulele moarte din cadrul intestinului şi catabolizează proteinele în cadrul propriului corp.

Aminoacizii sunt unităţile elementare constituente ale moleculelor denumite Proteine. Mai mult, în mod elementar, sunt “pietrele de temelie” pe care organismul reconstituie permanent proteinele specifice consumate pentru a ne menţine în viaţă.

Proteinele reprezintă cei mai numeroşi compuşi nitrogenaţi din cadrul organismului, fiind de ase-
menea esenţiali vieţii. De fapt, datorită numărului mare şi structurii pe care o au, proteinele înde-

plinesc funcţii diverse, participând în cadrul tuturor proceselor biologice şi constituind structuri fundamentale ale organismelor vii. În acest mod, ele acţionează accelerând reacţiile chimice care, în alt mod, nu s-ar putea produce în timpul necesar (enzime), transportând substanţe (cum este hemoglobina din cadrul sângelui, care transportă oxigenul către ţesuturi), îndeplinind funcţii structurale (ca şi cheratina din păr), servind ca rezerve ( albumina din ou).

Alimentele pe care le ingerăm ne oferă proteine. Dar aceste proteine nu se absorb normal decât dacă
în locul descompunerii lor (hidroliza), cauzată de procesul digestiv, ar traversa peretele intestinal sub
forma aminoacizilor şi ar forma lanţuri peptidice scurte, în cadrul aşa numitei “circulaţii entero hepa-

tice”.

Iniţial, aceste substanţe sunt încorporate în sânge şi de aici sunt duse la ţesuturile ce au nevoie de ele pentru formarea proteinelor, consumate în cadrul ciclului vital.

Se cunoşte faptul că, din 20 de aminoacizi proteici cunoscuţi, doar 8 sunt indispensabili (sau esenţiali) vieţii umane iar 2 par a fi “semi indispenabili”. Aceşti 10 aminoacizi trebuie să fie aduşi în organism, în cadrul alimentaţiei zilnice şi cu mai mare atenţie atunci când organismul are o nevoie mai mare: cazuri de disfuncţie şi boală. Cei mai problematici aminoacizi esenţiali sunt triptanul, lizina şi metionina. Este tipică lipsa lor în cadrul populaţiilor pentru care cerealele sau cartofii reprezintă baza alimentară. Deficitul de aminoacizi esenţiali îi afectează mai mult pe copii decât pe adulţi. De aceea este necesar consumul unor suplimente.

Trebuie să menţionăm faptul că lipsa unuia dintre ei (aminoacizi esenţiali) duce la imposibilitatea sintetizării proteinelor în care sunt necesari aceşti aminoacizi. Acest lucru poate duce la apariţia diferitelor tipuri de subnutriţie, datorită cărora aminoacizii sunt limitaţi.

În continuare vom discuta despre funcţia fiecăruia:

1.  Alanina: Intervine în metabolizarea glucozei. Glucoza este un carbohidrat simplu pe care organismul îl foloseşte ca sursă de energie. Stimulează producerea anticorpilor.

2. Arginina: Este implicată în conservarea echilibrului nitrogenului şi al dioxidului de carbon. De asemenea are o mare importanţă în producerea hormonilor necesari creşterii, direct implicaţi în formarea ţesuturilor şi muşchilor şi în menţinerea şi repararea sistemului imunitar.

1. Acidul aspartic: Este foarte important pentru detoxifierea ficatului şi buna sa funcţionare. Acidul    aspartic se combină cu alţi aminoacizi, formând molecule capabile să absoarbă toxinele din sânge.

2. Acidul Glutamic: Are o importanţă deosebită în cadrul funcţionării sistemului nervos central şi acţionează ca stimulent al sistemului imunitar.

3. Cistina: Intervine, de asemenea, în procesul de dezintoxicare, încombinaţie cu aminoacizii anteriori. Prezintă o mare importanţă în sinteza insulinei şi în cadrul reacţiilor anumitor molecule de insulină.

4. Cisteina: Împreună cu L- Cistina şi L- Cisteina este implicată în detoxifiere, în principal ca element antagonist radicalilor liberi. De asemenea, contribuie la sănătatea părului din cauza conţinutul ridicat de
sulf.

5. Glicina: În combinaţie cu mulţi alţi aminoacizi, reprezintă un component în cadrul multor ţesuturi ale organismului.

6. Histidina: În combinaţie cu hormonii implicaţi în procesul de creştere şi cu alţi aminoacizi, contribuie la formarea şi repararea ţesuturilor printr-un act specific, relaţionând chiar cu sistemul cardio-vascular.

7. Serina: Împreună cu câţiva dintre aminoacizii menţionaţi, intervine în detoxifierea organismului, creşterea masei musculare şi metabolizarea grăsimilor şi acizilor graşi.

8. Tirozina: Este un neuro-transmiţător direct şi poate fi foarte eficient în cazul depresiei, în combinaţie cu alţi aminoacizi necesari.

9. Prolina: Intervine în producerea colagenului şi are o mare importanţă în cazul reparării şi menţinerii muşchilor şi oaselor.

Analizăm, in continuare, functiile fiecaruia :

1. Izoleucina: Împreună cu L- Leucina şi cu hormonii procesului de creştere intervine în formarea şi vindecarea ţesutului muscular.

2. Leucina: Împreună cu L- Izoleucina şi cu hormonii procesului de creştere (HGH) intervine în formarea şi vindecarea ţesutului muscular.

3. Lizina: Este unul dintre cei mai importanţi aminoacizi deoarece, în

asociere cu alţi aminoacizi, intervine în diferite procese, cum ar fi creşterea, vindecarea ţesuturilor, producerea anticorpilor în cadrul sistemului imunitar şi sintetizarea anticorpilor.

4. Metionina: Ajută la sinteza proteică şi constituie principalul element ce limitează proteinele din dietă. El detemină procentajul alimentar ce va fi utilizat la nivel celular.

5. Fenilalanina: Intervine în producerea colagenului, fundamental în cadrul pielii şi al ţesuturilor conducătoare şi a diverşilor neuro-hormoni.

6. Triptofanul: Este implicat în creşterea şi în producerea hormonilor, în special în funcţionarea glandelor renale de secreţie. De asemenea, intervine şi în sinteza serotoninei, neuro-hormonilor implicaţi în relaxare şi somn.

7. Treonina: Împreună cu Metionina şi Acidul Aspartic ajută ficatul să realizeze funcţiile generale de dezintoxicare.

8. Valina: Stimulează creşterea şi vindecarea ţesuturilor, meţinerea diferitelor sisteme şi a balanţei nitrogenului.

Proteine de origine vegetală sau animală? Dincolo de faptul că asimilăm aminoacizi şi nu proteine complete, organismul nu poate distinge dacă aminoacizii sunt de provenienţă animală sau vegetală. Comparând aceste două tipuri de proteine putem afirma că:

Proteinele de origine animală sunt molecule mult mai mari şi mai complexe, conţinând cea mai mare cantitate şi diversitate de aminoacizi. În general, valoarea lor biologică este mai mare decât cea a proteinelor vegetale. În schimb, ele sunt mai dificil de digerat din cauza numărului mai mare de legături dintre aminoacizi, ce trebuie rupte. Combinând în mod corect proteinele vegetale (legume cu cereale sau lactate cu cereale) se poate obţine un nivel de aminoacizi echilibrat. De exemplu, proteinele din orez conţin toţi aminoacizii necesari, dar lizina este în cantitate mică. Dacă le combinăm cu lintea sau cu mazărea, bogate în lizină, calitatea biologică şi aportul proteic sunt mai bune decât cele rezultate din utilizarea majorităţii produselor de origine animală.

Atunci când luăm proteine animale din carnea de pasăre sau de peşte ingerăm şi toate rezidurile metabolizării celulare, prezente în ţesuturile lor (amoniac, acid uric, etc.) care în cazul animalelor nu pot fi eliminate înaintea sacrificării. Aceşti compuşi sunt toxici pentru organismul nostru. Metabolismul plantelor este diferit, nefiind prezenţi aceşti derivaţi nitrogenaţi.  Toxinele din carne pot fi evitate consumând proteine de origine animală din ouă, lapte şi din alte produse derivate ale acestora. În orice caz, întotdeauna ouăle şi laptele vor fi mai preferate decat carnea, peştele sau păsările.

Proteinele animale sunt însoţite de grăsimi de origine animală, în cea mai mare parte sa-
turate. S-a demostrat faptul că la un nivel ridicat de acizi graşi saturaţi creşte riscul apariţiei bolilor car-
diovasculare.

În general, se recomandă ca o treime din proteine să fie de origine animală, însă o bună nutriţie este posibilă chiar şi numai cu folosirea proteinelor vegetale. Astfel ar trebui să fim mai atenţi la combinarea alimentelor în funcţie de limitarea aminoacizilor. În occident, probleme în cadrul dietelor vegetariene apar datorită lipsei de vitamine, cum ar fi B12 sau de minerale, cum este fierul.

Leave a Reply