• Home
  • Blog
  • Valoarea si puterea „Rugăciunii lui Iisus”

Valoarea si puterea „Rugăciunii lui Iisus”

Îndoita cunoastere a omului:

– cunoasterea „sfinteniei si puterii lui Dumnezeu

– cunoasterea „păcătoseniei si neputintei noastre

Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul” are două părti, care sunt două mărturisiri:

  • mărturisirea de credintă – recunoasterea dumnezeirii lui Hristos;
  • mărturisirea păcatelor        – recunoasterea păcătoseniei noastre.

Din aceste două mărturisiri izvorăste, aproape firesc, rugăciunea propriu-zisă (a treia parte):

  • rugăciunea pentru mântuirea noastră: „miluieste-mă”.

Mărturisirea credintei în Hristos este legată de mărturisirea neputintei noastre de a fi mântuiti doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul. Astfel, „Rugăciunea lui Iisus” exprimă si sintetizează, în câteva cuvinte, toată învătătura Bisericii noastre Ortodoxe. Prin „Rugăciunea lui Iisus” noi atingem această îndoită cunoastere: a sfinteniei si puterii lui Dumnezei si a păcătoseniei si neputintei noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că patima mândriei constă în a nu lua în considerare două lucruri: puterea Dumnezeiască si neputinta noastră. Si această nesocotintă dă nastere unei „minti dezordonate”. Prin urmare, omul cel mândru este omul nesocotintei, în timp ce omul smerit este omul îndoitei cunoasteri, care îsi recunoaste propria slăbiciune si puterea lui Hristos.

Asadar, prin „Rugăciunea lui Iisus” noi cunoastem si mărturisim puterea lui Hristos (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), ca si propria noastră slăbiciune (miluieste-mă pe mine, păcătosul). Atingem, în acest fel, starea binecuvântată a smereniei, iar unde este smerenie este si harul lui Hristos si acest har este Împărătia Cerurilor.

Orbii au rostit cuvintele „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 20) si vederea le-a fost redată. Leprosii au spus la fel si s-au vindecat de lepră (Luca 4, 17).

Întreita lucrare a lui Dumnezeu:

a Tatălui, a Fiului si a Duhului Sfânt

Rugăciunea isihastă mai este numită si „Rugăciunea lui Iisus”, dar se bazează pe toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Domnul Iisus fiind „Unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl si Sfântul Duh si alcătuieste împreună cu celelalte Persoane – Treimea cea de-o fiintă si nedespărtită. Hristologia este strâns legată de Trialogie.

Dumnezeu Tatăl i-a poruncit lui Iosif prin înger să-L numească pe Hristos, Iisus: „Si vei chema numele lui Iisus” (Matei 1, 21). Sfântul Duh, care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, ne învată: „Nimeni nu poate să zică, Domn este Iisus, decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind „Rugăciunea lui Iisus” („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”), Îl recunoastem pe Dumnezeu Tatăl si ne supunem Lui. Mai mult, simtim lucrarea si împărtăsirea Sfântului Duh.

Sfintii Părinti fiind luminati de Sfântul Duh, ne-au spus că „Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, săvârsesc toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea si a făcut pe om. Si iarăsi, întreaga Sfântă Treime a recreat omul si lumea: Tatăl a binevoit si Cuvântul s-a întrupat de la Sfântul Duh. Astfel, întruparea lui Hristos s-a făcut „din vointa Tatălui si prin lucrarea Sfântului Duh”. De aceea spunem că mântuirea omului si dobândirea darurilor divine sunt fapte comune ale Sfintei Treimi. Aceasta o spun si Sfintii Părinti.

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu este usa mântuirii noastre, potrivit cuvintelor: „Eu sunt usa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui si va intra si va iesi si păsune va afla” (Ioan 10, 9). Mântuitorul Iisus Hristos este usa, iar Dumnezeu Tatăl este casa: „În casa Tatălui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 10, 9). Asa că, intrăm în casa lui Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos si pentru a deschide usa – Hristos, avem nevoie de cheia care este Duhul Sfânt (deoarece cunoastem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt). Tatăl a trimis pe Fiul în lume; Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl; Sfântul Duh care purcede din Tatăl si este trimis prin Fiul, zămisleste pe Hristos în inimile noastre.

Îl cunoastem, deci, pe Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeste adeseori, în scrierile sale, despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că precum cuvintele legii si ale profetilor au fost înaintemergătoare întrupării Cuvântului, în acelasi fel, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind, a devenit înaintemergător „prezentei Lui în Duh”. A învătat pe oameni prin propriile Lui Cuvinte, ca să fie în stare să primească prezenta Lui Dumnezeiască. Cu alte cuvinte, Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este făcută prin bunăvointa Tatălui si prin lucrarea Sfântului Duh. Iată cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum recunoastem si mărturisim marea taină că Domnul s-a descoperit prin Întruparea Sa. Acela care neagă „Rugăciunea lui Iisus”, neagă Sfânta Treime. El nu se supune Tatălui si nu primeste iluminarea Sfântului Duh, asadar, nu are adevărata împărtăsire cu Hristos. Deci, trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat crestin ortodox sau nu.

Sufletul omenesc – icoană a Prea Sfintei Treimi

Creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), prin minte, inimă si cuvânt (treimea umană), crestinul este chemat să devină asemenea cu Dumnezeu prin sfintenie (Matei 5, 48), care se obtine cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine [n.red.: treimea minte-inimă -cuvânt este doar o imagine-icoană ajutătoare si nu una antropologică]. Asemănarea crestinului cu Dumnezeu înfătisează starea de deplină sfintenie, dreptate si moralitate, ce poate fi atinsă prin statornicia în fapte bune, crestine, de către om. Acest lucru depinde de actiunea puterilor spirituale si morale omenesti, iar pe de altă parte de ajutorul Harului Dumnezeiesc.

Prin Sfântul Botez, omul cel vechi este înmormântat cu Hristos, pentru ca împreună cu El să învieze (Galateni 3, 27), devenind astfel purtător de Hristos sau Hristofor. În acest fel, crestinul intră, prin Iisus Hristos, în Trupul Său Tainic (Mistic), iar Treimea Dumnezeiască locuieste acum înlăuntrul inimii sale (Ioan 17, 21) si îl îndumnezeieste prin energiile Sale Divine Necreate.

Treimea Umană, chip al Sfintei Treimi, trebuie să se adâncească în asemănare, rămânând în legătura dragostei dumnezeiesti pentru că cel ce nu face acestea, îsi sfâsie sufletul treimic, desfăcând mintea de cuvânt si de vointă. Păcatele si diavolii destramă treimea umană, astfel încât:

  • mintea, în loc să fie smerită si luminată de Duhul Sfânt, devine mândră si plină de întunecimea păcatelor ;
  • inima, în loc să fie smerită si jertfelnică, pentru mântuirea aproapelui, devine împietrită si plină de iubire de sine.
  • cuvântul vorbit, în loc să fie plin de Duh (de harul si de mireasma Duhului Sfânt), devine plin de duhoarea păcatelor ;

Crestinul are minte, cuvânt si duh, iar mintea nu este fără de cuvânt, nici cuvântul fără duh, si acestea sunt una în alta si în ele însele. Pentru că mintea grăieste prin cuvânt si cuvântul se arată prin duh.

Prin aceasta, omul poartă un „chip” al Sfintei Treimi. Harul Dumnezeiesc (Energie Divină Necreată) trebuie să lumineze mintea noastră, să o aducă la puritate, restabilind facultătile ei rationale si intuitive, orientate spre contemplatie si îndumnezeire.

Rugăciunea ne reface chipul  treimic

si ne aduce asemănarea cu Dumnezeu

Mintea noastră este aceea care hrăneste sufletul nostru. Darul Duhului Sfânt pătrunde în noi prin poarta mintii noastre. Dar această poartă este închisă de păcatele noastre si de diavoli. Trebuie să ne rugăm până se deschide poarta mintii si prin ea va veni darul lui Dumnezeu în mintea noastră si de aici în inima noastră. Iar, când plinătatea harului va umple inima noastră, el se va revărsa în afară, pătrunzând din suflet în trup, transformându-l din muritor în nemuritor, din stricăcios în nestricăcios, făcându-l iradiator de bună mireasmă, taumaturg si theofor (exemplu: trupurile sfintilor).

Cea mai sigură si scurtă cale a unirii mistice a mintii cu cuvântul si cu vointa, precum si a acestora, a omului deci,  cu Dumnezeu, se realizează prin „Rugăciunea lui Iisus”. Toate faptele bune, crestine, ajută mintea să câstige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decât toate, rugăciunea curată.  Rugăciunea lui Iisus curătă firea umană de păcate mai repede decât orice faptă bună, deoarece ea are ca lucrare si ca îndeletnicire porunca cea mai mare si mai cuprinzătoare decât toate celelalte porunci: aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa si din tot cugetul său, si pe aproapele său ca pe sine însusi. În mod deosebit, pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru împlinirea celorlalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire a lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga si curăta. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, se poate curăta deplin si cât mai repede, atât mintea, cât si inima omului. Si după cum trupul care nu respiră este mort, tot astfel si sufletul care nu se roagă neîncetat (1 Tesaloniceni 6, 17) este mort duhovniceste.

Lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” este simplă si nu necesită nici un fel de studii si nici cunostinte înalte. Nu se cere nimic altceva decât dragoste înflăcărată pentru Mântuitorul Iisus Hristos si repetarea neîncetată a rugăciunii, cu atentie, cu frică de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere de la început rugăciunea inimii sau celelalte faze mai înalte ale ei, ci numai repetarea ei, cu buzele mai întâi, apoi – alternativ – cu buzele si cu mintea, si asa mai departe. Noi să facem ceea ce este omeneste, adică repetarea rugăciunii asa cum este ea, chiar necurată – la început, si Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc – adică urcarea noastră pe treptele cele mai înalte ale „Rugăciunii lui Iisus”.

„Rugăciunea lui Iisus” cere, în primul rând, despătimirea de lume, ascultarea de un duhovnic sporit si păzirea poruncilor Dumnezeiesti. La început, atentia noastră se va concentra pentru împlinirea poruncilor dumnezeiesti si va fi ocupată cu deprinderea înfrânării si a ascultării.

Sfintii Părinti spun că virtutile nu unesc pe om desăvârsit cu Dumnezeu, ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii, care uneste pe om cu Dumnezeu – Sfânta Treime. Virtutile sunt conditia esentială pentru a primi mai mult har, dar ele nu aduc prin ele însele har.

Când duhovnicul, care are „Rugăciunea lui Iisus”, realizează că vointa ucenicului său a fost tăiată si că a fost curătit de patimile cele mai grave, atunci hotărăste să-i dezvăluie din tainele „Rugăciunii lui Iisus”, dar si atunci nu-i spune totul, ci numai atât cât poate el duce si lucra (ucenicul). Duhovnicul va călăuzi pe ucenic putin câte putin, pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi amăgit sau dus în greseală.

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s-a împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică fiintă în trei ipostaze (persoane): Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic, dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia). Toate aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „prefacerea acestor puteri după fire, înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorintă să dorească si să iubească pe Dumnezeu, iar pentru vointă să împlinească Voia lui Dumnezeu, cea Sfântă”. Numai în acest fel este împlinită porunca Dumnezeiască: „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).

Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinta să îl iubească si vointa să lupte împotriva duhului celui rău si să caute curătirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există si unirea cu Dumnezeu. Din contră, păcatul rupe unirea celor trei puteri sufletesti. Astfel, mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, puterea poftitoare este îndreptată spre creaturi si spre păcate, iar vointa este supusă tiraniei patimilor. Astfel, păcatele vor înrobi cu totul sufletul. Sfântul Grigorie Palama descrie astfel această stare: „Mai întâi mintea se miscă departe de Dumnezeu si se întoarce spre celelalte creaturi; de câte ori vom deschide o usă patimilor, mintea se va împrăstia imediat, preocupată fiind tot timpul de lucruri trupesti si lumesti si asupra multimii plăcerilor si gândurilor împătimite ce vin din ele”. Apoi, mintea căzând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si de la poruncile Lui: „Când mintea rătăceste, dorinta este împrăstiată în desfrâu si nebunie”.

În cele din urmă, vointa este chinuită si supusă patimilor. Astfel, omul care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu după har, devine un ucigas asemenea celor mai sălbatice fiare, asemănându-se mai degrabă cu un scorpion sau cu o viperă.

Deci, în acest fel, cele trei puteri sufletesti se abat de la Dumnezeu si în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar vointa nu-i permite. Pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar mintea – neavând credintă în Dumnezeu – nu vrea să-L iubească. Crestinii trebuie să lupte pentru această unitate a sufletului si să o atingă în final prin „Rugăciunea lui Iisus”. Întoarcerea noastră la Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este să despărtim mintea de atractiile care o înconjoară si să o aducem înlăuntrul inimii, astfel încât si pofta să fie adusă înapoi la Dumnezeu.

Refacerea  chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea (actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului, lucru care poate avea loc numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin rugăciunea isihastă în special). Iar realizarea asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui.

Deosebirea radicală dintre „Rugăciunii lui Iisus”

si Yoga sau alte metode mistice orientale

1.       În „Rugăciunea lui Iisus” se regăseste credinta în Dumnezeu care a creat lumea si care o conduce si o iubeste. El este un Părinte iubitor, care are grijă să mântuiască creatia Sa. Mântuirea se obtine în Dumnezeu. Din acest motiv, când ne rugăm Îl implorăm zicând „miluieste-mă!”. Autorăscumpărarea si autoîndumnezeirea sunt departe de lucrătorul „Rugăciunii lui Iisus”, pentru că acesta este păcatul lui Adam. El a vrut să devină Dumnezeu, nesocotind planul lui Dumnezeu pentru el. Mântuirea nu este obtinută prin noi însine si „nu vine din noi însine”, cum pretind sistemele filosofice omenesti, ci este atinsă în Dumnezeu.

2.       Cuvintele „Rugăciunii lui Iisus” cuprind la un loc, constiinta prezentei lui Dumnezeu, constiinta păcătoseniei proprii si trebuinta de a fi miluit de Iisus. Ele exprimă un raport al dependentei persoanei umane de mila iubitoare a Persoanei Divine si nu de o fortă (Energie) impersonală, ca în mistica altor credinte. Noi nu ne luptăm ca să întâlnim un Dumnezeu impersonal, prin „Rugăciunea lui Iisus”. Noi nu căutăm înăltarea spre nimicul absolut. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul Personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Natura divină si cea umană se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieste trupeste plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).

Asadar, antropologia si soteriologia crestină (învătătura despre om si cea despre mântuirea lui), în monahismul ortodox, sunt strâns legate de hristologie.

Noi îl iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos si îi păzim poruncile Lui. Acordăm mare importantă acestui aspect. Insistăm pe păzirea poruncilor lui Hristos. El însusi ne-a spus: „Dacă mă iubiti, păziti poruncile Mele” (In 14, 15). Iubindu-L pe Hristos si păzind poruncile Lui, suntem uniti cu întreaga Sfântă Treime.

3.       Nu atingem o stare de mândrie prin rugăciunea neîncetată. Sistemele filosofice orientale urmăresc înăltarea Sinelui (din iubire de sine si deci, din mândrie).

Crestinii ortodocsi ajung la starea binecuvântată de smerenie, prin „Rugăciunea lui Iisus”. Spunem „miluieste-mă” si ne considerăm mai răi decât toti oamenii. Noi nu dispretuim pe nici unul dintre fratii nostri. Cel ce lucrează „Rugăciunea lui Iisus” este străin de orice mândrie, pentru că oricine este mândru, este nebun (Ps. 13, 1).

4.       Mântuirea noastră nu este o notiune abstractă, ci este unire în Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Dar, această unire totusi nu sterge latura noastră omenească. Nu suntem integrati (dizolvati, desfiintati), din moment ce si noi suntem persoane.

5.       Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putinta de a ne vedea si recunoaste greseala, putem să vedem si să distingem miscările diavolilor, dar, în acelasi timp si lucrarea lui Hristos. Putem deci deosebi duhurile. Recunoastem astfel lucrarea diavolului, care de multe ori se schimbă chiar si într-un înger de lumină. Distingem, deci, binele de rău, necreatul de creat.

6.       Lupta pentru „Rugăciunea lui Iisus” este legată de curătirea sufletului si a trupului de urmările stricăcioase ale patimilor. Nu tintim apatia stoică, ci ne străduim să atingem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor, ci transformarea lor. Fără nepătimire, Dumnezeu nu poate fi iubit si nu ne putem mântui. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită si deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm ca să schimbăm stările pervertite pe care diavolul le-a creat în noi. Nu putem fi mântuiti fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Priceperea duhovnicească fără curătirea inimii, este teologia diavolilor”.

7.       Noi, crestinii ortodocsi, nu încercăm să ne călăuzim mintea spre nimicul absolut, prin „Rugăciunea lui Iisus”, ci să o întoarcem spre inimă si să coborâm harul lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După învătătura Sfintei Biserici Ortodoxe, nu trupul este în sine rău, ci felul nostru de a gândi, care este după trup (trupesc). Nu trebuie să încercăm să scăpăm de haina sufletului, după cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să încercăm să o salvăm. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, deci a sufletului si a trupului. Noi nu avem ca scop distrugerea trupului, ci luptăm ca să-l îndumnezeim. Noi nu dorim nici distrugerea vietii, nu aspirăm să ajungem acolo unde nu este dorită viata, pentru a înceta astfel suferinta. Noi practicăm „Rugăciunea lui Iisus”, pentru că însetăm după viata cea vesnică si vrem să trăim vesnic cu Dumnezeu.

8.       Nu suntem indiferenti la lumea din jurul nostru. Sistemele filosofice orientale evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a-si putea mentine pacea (si indiferenta!). Noi ne rugăm neîncetat pentru toti. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea noastră înseamnă unirea cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane pe care le ajutăm pe calea mântuirii. Nu ne putem mântui prin noi însine. O bucurie care este numai a noastră, fără să fie si pentru ceilalti, nu este bucurie adevărată, ci egoism.

9.       Nu dăm prea mare importantă tehnicilor psihosomatice si diferitelor pozitii ale corpului. Considerăm doar că unele ajută la concentrarea mintii în inimă, ceea ce de altfel este posibil să se realizeze si fără aceste tehnici.

Valoarea de nepretuit a „Rugăciunii lui Iisus”

Noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.

Dacă curătirea si mântuirea se atinge prin „Rugăciunea lui Iisus”, celelalte rugăciuni nu sunt potrivite sau necesare? Ele ne pot ajuta? Bineînteles. Fiecare rugăciune are o putere uriasă. Este un strigăt al sufletului. Harul lui Dumnezeu vine în noi potrivit credintei si strădaniei celui care-L cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, rugăciune de multumire, de laudă, etc.

Totusi, „Rugăciunea lui Iisus” are o valoare nepretuită, pentru că, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheită cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, si nici la inima omului nu s-au suit”. Adică, „Rugăciunea lui Iisus” poate stăpâni mintea si o poate face să se roage fără încetare. Atunci mintea devine fără de culoare, fără formă, fără contur si primeste într-un timp scurt har peste har. „Rugăciunea lui Iisus” aduce mult har, mai mult decât chiar psaltirea, pentru că este strâns legată de smerenie si de constiinta păcătoseniei noastre.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „Psaltirea este pentru cei care luptă pentru curătirea inimii si pentru începători, în timp ce „Rugăciunea lui Iisus” este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru sihastri”.

De obicei, odată cu psalmodierea vine si dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul si mândria pentru frumusetea vocii, pentru părerile pe care le au ceilalti despre noi. Dar nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteste tainic „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul” în chilia lui. Pentru acest motiv, sihastrii practică mai mult „Rugăciunea lui Iisus” si fac utreniile si metaniile cu „Rugăciunea lui Iisus”.

„Rugăciunea lui Iisus” este destul de scurtă. Mintea se poate fixa mai usor pe rugăciuni scurte.

„Rugăciunea lui Iisus” are o profunzime imensă, care nu poate fi văzută dinafară. Mintea noastră are însusirea de a spori dragostea si de a o dori, ceea ce o face să se concentreze asupra ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „mintea rămâne statornică în lucrurile pe care o sporesc si de aceea asupra acelora care o sporesc, îsi îndreaptă si dorinta si dragostea, fie că sunt dumnezeiesti, fie trupesti si pătimase”. Mai mult, aceleasi lucruri se întâmplă si cu cunoasterea. Ceea ce la prima vedere este simplu, poate deveni un subiect de studiu îndelungat. Cu atât mai mult, dulcele nume al lui Iisus. Poti medita toată viata asupra lui. „Rugăciunea lui Iisus” este cea mai mare stiintă si cea mai înaltă formă, prin care dobândim Teologia sau Vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea si sfârsitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat.

Puterea „Rugăciunii lui Iisus” –

descoperirea si nimicirea duhurilor rele (patimilor)

Printre însusirile minunate si necuprinse de minte ale dumnezeiescului nume al lui Iisus, se găseste si puterea de a izgoni pe demoni, lucru pe care ni-l spune Însusi Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16, 17) Demonii pot sălăslui în om în două moduri:

1. În chip simtit, când locuieste cu fiinta lui în trupul omului si când chinuieste si trupul si sufletul. În felul acesta, în om se poate afla unul sau mai multi demoni (Marcu 5, 9).    Acest om este un demonizat. Din Sfintele Evanghelii aflăm că Domnul nostru Iisus Hristos vindecă demonizatii. De asemenea, Sfintii Apostoli, ucenicii Domnului Iisus, izgoneau pe diavoli din oameni cu puterea numelui Domnului Iisus.

2. În chip moral, satana petrece în om, când omul se face împlinitorul voii diavolului. În felul acesta „a intrat satana în Iuda” (Ioan 8, 27), adică a pus stăpânire pe mintea si vointa lui, s-a unit cu el în duh. În această stare se află, tinând seama de gradul lor de păcătosenie, toti cei care s-au botezat în Hristos, dar s-au îndepărtat de El prin păcate. Astfel înteleg Sfintii Părinti întoarcerea diavolului cu alte sapte duhuri, mai cumplite, în templul sufletesc, din care s-a îndepărtat Duhul Sfânt, prin păcatele omului (Matei 12, 43-45). Duhurile care intră în acest fel în om, pot fi izgonite prin „Rugăciunea lui Iisus”, dacă vietuim în necontenită pocăintă. Trebuie, deci, să ne îngrijim ca să izgonim duhurile diavolesti intrate în noi, din pricina neglijentei si a păcatelor noastre, prin „„Rugăciunea lui Iisus””.

Această rugăciune are Puterea de a învia pe cei omorâti de păcate si de a-i izgoni pe demoni (Ioan 11, 25). „Rugăciunea lui Iisus” mai întâi descoperă prezenta demonilor în om si apoi îi izgoneste.

Puterea satanei, când aude numele Domnului Iisus Hristos, chemat în rugăciune de cel ce se roagă, începe să se clatine. Atunci, diavolul atâtă în om toate patimile, căutând să-l întrerupă pe crestin de la rugăciune si să-l înspăimânte. Sfintii Părinti arată că lucrarea patimilor si cea a demonilor sunt legate între ele, căci demonii lucrează prin mijlocirea patimilor. Când, în vremea „Rugăciunii lui Iisus”, vom simti o deosebită tulburare si fierbere a patimilor, să nu cădem în deznădejde si tulburare din această pricină. Dimpotrivă, să ne îmbărbătăm si să ne pregătim pentru o nevointă mai puternică cu „Rugăciunea lui Iisus”, ca unii ce simtim în chip vădit că rugăciunea a început să producă în noi lucrarea care îi este proprie.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos îl atâtă la luptă pe diavol, căci sufletul ce se sileste în „Rugăciunea lui Iisus” poate dobândi totul. Dar, mai întâi, omul va vedea răul dinlăuntrul inimii sale si apoi binele. Această rugăciune dă pe fată păcatul care este în noi si tot această rugăciune îl va nimici. Această rugăciune va birui si va smulge, puterea diavolului din inima noastră”.

Isihasmul – calea de îndumnezeire a omului

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu si în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). În traditia Sfintilor Părinti, această asemănare înseamnă îndumnezeirea omului. De aceea, scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire.

Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea luminii necreate”. Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii Necreate în Persoana Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire. Vederea Luminii necreate este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu Dumnezeirea).

Contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu si teologia nu sunt roade ale ratiunii, ci o viată trăită dincolo de ratiune. Ele depăsesc întelegerea si cunoasterea umană. Nu există vreun capăt al îndumnezeierii, ci o progresie infinită. Singura metodă care duce la îndumnezeire si la vederea Luminii Necreate este cea ascetică, care este după Hristos si întru Hristos.

Vom analiza, pe scurt, doar câteva elemente ale acestei metode ascetice, care constituie ceea ce numim isihasm.

Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti: curătirea inimii, iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau curătirea inimii înseamnă eliberarea ei de toate gândurile rele, detasarea persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă si de uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumnezeu înseamnă contemplarea Dumnezeirii si eliberarea omului de imaginatie.

Odată cu căderea omului, mintea sa s-a identificat si s-a supus ratiunii si patimilor. Aceste două centre de cunoastere nu sunt identice, ci functionează în paralel. Identificarea lor duce la întunecarea mintii si la căderea omului. Ele sunt despărtite cu ajutorul isihasmului, prin limitarea temporară a simturilor si a ratiunii, prin folosirea rugăciunii neîncetate a mintii si a inimii, prin coborârea mintii în inimă. În acest fel, după un timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana umană experiază isihia mintii, care înseamnă a trăi în Domnul. Aceasta înseamnă că mintea s-a curătit de gânduri si că nu are decât o singură activitate, cea a rugăciunii neîncetate. Isihia mintii este o predanie a Sfintilor Părinti si mai este numită „cunoasterea gândurilor” (când mintea omului devine mintea lui Hristos, ea se poate contempla pe sine!).

Persoana umană, în drumul ei spre îndumnezeire, face mari eforturi pentru a se elibera si de imaginatie. Aceasta nu înseamnă că persoana umană scapă de imaginatie, ci doar că aceasta este inactivă. Imaginatiile sunt văluri puse pe minte, care este ochiul sufletului, împiedicând-o de la vederea Slavei Dumnezeirii.

Istorioară despre puterea „Rugăciunii lui Iisus”

Un frate, lucrător al rugăciunii mintii si a inimii, rugându-se a avut următoarea vedenie: «A văzut cu mintea sa că se află în Iad, în Tartar, acolo unde este locuinta tuturor demonilor. Acolo a văzut o cetate foarte mare, care era plină de întuneric foarte gros si aproape pipăibil, despre care, spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo. Acolo a hotărât Domnul să locuiască demonii, în vecii vecilor. Iar portile acestor cetăti erau mari si puternice, fiind păzite de câtiva demoni înfricosători de urâti. Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr. Unii dintre ei ieseau din cetate, iar altii intrau, ca albinele în stup.

Fratele stătea lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.

Astfel stând, fratele spunea cu durere, din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”. Spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune a sa, iesea din gura lui o flacără de foc imaterială, care se îndrepta către un demon si-l ardea, încât demonul rămânea pe loc ca „un bustean”. Spunând mai departe rugăciunea, alt demon era ars de para de foc ce iesea din gura lui. Rugându-se fratele astfel mai mult timp, a reusit cu Darul lui Dumnezeu să ardă mai multi demoni, care stăteau în fata portilor iadului.

Demonii, care se aflau înăuntrul cetătii, vedeau că dispar demoni, vedeau si sabia de foc a „Rugăciunii lui Iisus”, care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau afla, pentru că numele lui Dumnezeu îi ametea, precum ameteste fumul albinele.

Atunci, au mers si au spus cele întâmplate împăratului lor, Satana, care aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte, dar se temea să iasă din cetate, pentru a nu fi ars si el. A scos, însă, capul său necurat afară din cetate, pentru a vedea ce se întâmplă si de unde vine sabia de foc. În acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l-a atins în fată, arzându-l. Atunci, s-a retras repede înăuntru, închizând portile Iadului.

Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind si multumind Domnului nostru Iisus Hristos, care a dat atâta har si putere celor care îl iubesc din tot sufletul si îl cheamă din adâncul inimii în ajutor».

Dacă ți-a făcut bine acest articol, fă și tu bine altora și distribuie-l!

About the Author

Follow me


{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}
>